La noi, în zona imobiliarelor, totul se rezumă strict şi cinic la rentabilitate
29 May 2008 |
Nimic nu este astăzi mai frumos, în Bucureşti, decât proiectele arhitecturale din perioada interbelică. Cum trebuie să ne purtăm cu aceste minunate case vechi?Vorbind despre case vechi, să nu uităm de construcţiile antebelice dintre care unele nu numai că sunt deosebit de frumoase, dar sunt chiar acelea care, acum un veac, un veac şi mai bine, au dat scară oraşului, creându-i prestigiul şi binecunoscuta imagine de capitală europeană. Datorită lor şi-a dobândit Bucureştiul aura de metropolă modernă, care nu a dispărut cu totul nici în vremea comunismului. Ar mai fi de notat aici numeroasele case şi palate ale aristocraţiei bucureştene, unele datând chiar din secolul XVIII, care s-au constituit în repere ale ţesutului oraşului şi au genererat direcţii de evoluţie esenţiale într-o structură urbană atunci încă insuficient articulată.
Sigur, în perioada interbelică, acestora li se adaugă construcţii de o excepţională valoare prin forţa şi originalitatea expresiei lor arhitecturale. Arhitecţi ca Horia Creangă, Haralamb Georgescu, Henriette Delavrancea-Gybori, Marcel Iancu, Duiliu Marcu şi alţii au preluat şi dezvoltat într-o stilistică proprie regulile majore ale modernismului. Bucureştiul a devenit datorită lor o veritabilă rezervaţie de arhitectură modernă, aproape fără egal în Europa.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, aş spune, aşadar, că ea trebuie extinsă asupra tuturor construcţiilor vechi şi valoroase din Bucureşti. Cu toate aceste case ar trebui să ne purtăm cu enormă reverenţă pentru că ele ne reprezintă, ele au marcat spaţial istoria al cărei produs suntem, ele au dat caracter locului în care trăim şi ne-au creat în bună măsură identitatea spirituală. Faptul de a le distruge acum sau mai târziu este echivalent cu un tip special de genocid care ne va lăsa fără martori esenţiali ai parcursului nostru civilizatoriu şi cultural, fiinţe fără trecut şi, de fapt, fără chip.
De ce credeţi că, în România, mulţi indivizi preferă să-şi dărâme casa moştenită, uneori fermecătoare, chiar dacă nu în cea mai bună stare, pentru a-şi face în loc o casă nouă, banală, fără nici o personalitate?
Nu prea ştiu oameni care să-şi fi dărâmat fermecătoare case moştenite. Poate că unii dintre aceia care au avut şansa să le revendice, au fost nevoiţi să le vândă pentru că nu aveau mijloace să le reabiliteze şi să le întreţină. Pentru că, aşa cum pesemne aţi observat, în general, nu urmaşii proprietarilor de case frumoase din Bucureştiul de altădată sunt astăzi deţinătorii averilor fabuloase. Iar dintre cei care sunt în prezent oameni cu bani, mulţi fac parte, din nenorocire, dintr-o lume suspectă, apărută în circumstanţele dubioase generate de tranziţie şi lipsită de cele mai elementare repere de valoare morală şi culturală.
Aceştia cumpără case, terenuri, obiecte de artă, cu unicul obiectiv de a investi şi de a scoate în orice condiţii un maximum de profit. Iar la noi, în zona imobiliarelor, totul pare să se rezume strict şi cinic la chestiunea rentabilităţii: aşadar, dacă pe un teren care adăposteşte o splendidă locuinţă de secol XIX, cu parter şi etaj se poate construi un imobil de birouri cu parter şi 7, 9 sau 25 de etaje, nici un investitor „adevărat” nu stă pe gânduri. Un calcul simplu arată că venitul obţinut din valorificarea acestei clădiri, oricât de banală ar fi ea, e cam de 7, 9 sau 25 de ori mai mare decât cel rezultat din exploatarea minunatei case vechi. Deci, cui îi pasă de casele vechi?!
Cum putem găsi o rezolvare la această lipsă a culturii patrimoniale, lipsa înţelegerii farmecului oraşului? Până la urmă, este vorba şi despre prestigiul pe care îl dă locuirea într-o casă veche, care la noi nu se înţelege…
Este vorba de mult mai mult – de continuitate istorică, de identitate culturală, de sentimentul de apartenenţă la o anumită comunitate, de spiritul locului. Trăim însă vremuri tulburi, marcate de confuzie, în care valori fundamentale ale existenţei tind să fie umbrite de puterea banului. Astfel încât promovarea valorilor tradiţionale devine o sarcină ingrată, dacă nu chiar imposibilă. Aş spune totuşi că familia, şcoala, mass-media, cărora trebuie să li se alăture intelectualitatea activă, rămân în continuare factorii care au de reparat astfel de lacune esenţiale, cu mijloacele care le sunt proprii. Vreau să cred că încă o mai pot face.
La ce servesc zonele protejate ?
Toată legislaţia specifică domeniului, planurile urbanistice, regulamentele de urbanism aferente lor şi zonele protejate stabilite prin acestea au ca scop reglementarea dezvoltării oraşului şi gestionarea corectă, în favoarea comunităţii, a patrimoniului construit. Iar una din consecinţele lor trebuie să fie, printre altele, tocmai blocarea iniţiativelor distructive din domeniul dezvoltărilor imobiliare care urmăresc doar eficienţa economică, cel mai adesea în dauna vieţii comunitare. Cât izbutesc ele să îşi atingă scopurile este deja o altă întrebare.
La cine putem apela pentru remodelarea unei case vechi? Ce criterii trebuie avute în vedere?
Nu aş folosi termenul „remodelare” care presupune un anumit tip de intervenţie asupra unei construcţii, ci unul mai general, şi anume „reabilitare”. Cu astfel de proiecte se ocupă, fireşte, arhitecţii specializaţi în această zonă. Bănuiesc că Ordinul Arhitecţilor poate furniza oricând o listă de nume de referinţă. Cei interesaţi pot urmări pentru informare concursurile de arhitectură (de pildă, anualele şi bienalele de arhitectură), de asemenea, publicaţiile din domeniu, unde pot găsi proiecte de acest tip şi informaţii legate de autorii lor.
Despre modul în care trebuie abordată o asemenea lucrare sunt multe de spus şi nu îmi propun să epuizez subiectul. Dar poate că trebuie ştiut că o primă etapă dintr-un astfel de proiect o constituie evaluarea stării fizice a casei, a gradului său de conservare şi de uzură. Aşezarea sa în timp, descoperirea autorului, studiul datelor sale spaţiale şi stilistice iniţiale, a modificărilor suferite în timp, a extinderilor sau dimpotrivă, a restrângerilor sale, a schimbărilor de funcţiune, de aspect, de stil şi chiar de proprietar, a modului de relaţionare cu contextul urban iniţial şi prezent, sunt alte câteva direcţii obligatorii de cercetare.
Ele conduc la determinarea valorii patrimoniale a casei şi implicit la stabilirea codului de comportament arhitectural adecvat. O altă etapă care nu trebuie neglijată este negocierea eventualelor cerinţe de refuncţionalizare, conversie, modificare formală şi expresivă care, mai cu seamă în cazul construcţiilor de patrimoniu, trebuie evitate sau realizate cu discreţie şi măsură, astfel încât să nu afecteze caracterul construcţiei şi datele sale specifice. De fapt, acesta este unul din momentele cruciale ale proiectului şi de abilitatea cu care este tratat depinde în cea mai mare parte reuşita întregii acţiuni.
Este mai scump să reabilităm o casă veche decât s-o luăm de la capăt cu una nouă, mai puţin pretenţioasă?
Da, în principiu, e mai scump să reabilităm o casă veche, indiferent de categoria de intervenţie avută în vedere. Asta nu numai pentru că, mai cu seamă în Bucureşti, precauţiile antiseismice sunt importante şi costisitoare, ci şi pentru că o reabilitare debutează obligatoriu cu o însemnată activitate de cercetare. Trebuie să vă gândiţi apoi că, la un moment dat, urmează, de pildă, desfacerea elementelor deteriorate sau defecte din cadrul construcţiei şi înlocuirea lor cu altele care noi care, în cele mai multe cazuri, ar trebui să fie identice cu cele iniţiale. Imaginaţi-vă pardoseli, tâmplării, feronerii, tencuieli decorative, placaje, elemente de ornamentică interioară sau exterioară, şarpante, învelitori, care trebuie refăcute strict după modelul dat, cu o mână de lucru foarte specializată, cu materiale adesea costisitoare şi uneori chiar greu de găsit.
O casă veche şi valoroasă din punct de vedere arhitectural şi istoric, pe care îţi doreşti să o aduci la parametrii corecţi de funcţionare, te obligă să intervii nu cât poţi să susţii financiar, ci cât e nevoie pentru ca ea să redevină reprezentativă şi vivabilă în chip optim. Cât despre o casă nouă, aceasta te va costa, sigur, de la un anumit nivel încolo, atât cât îţi poţi permite.
Cât este de importantă grădina unei case în general şi a unei case vechi în special? Cum trebuie să arate aceasta, ca dimesiune a unui stil de viaţă? Fiindcă românul îşi betonează grădinile…
Grădina este nu doar locul în care omul se poate bucura în intimidate de blândeţea primăverilor sau de melancolia toamnelor, ci şi salonul de afară, în care el se întâlneşte sub cerul liber cu familia şi cu prietenii. Este mica sa legătură privată cu universul, dar şi cu cercul de oameni la care ţine, iar felul în care arată îl reprezintă în bună măsură. Grădina casei este fără doar şi poate oglinda situaţiei financiare a proprietarului, dar şi reflexul gusturilor sale, al sensibilităţilor şi aspiraţiilor sale.
Grădinile caselor din Bucureştiul secolului XVIII şi XIX, de pildă, erau renumite pentru mărimea şi pentru varietatea lor. În oraşul de astăzi ele fie au dispărut complet sub blocuri enorme de locuinţe şi birouri, fie se rezumă la 20 – 30 mp aranjaţi adesea fără nici o noimă. De fapt, de o bună vreme, la noi a apărut un alt stil de viaţă urbană, în care verdele e progresiv înghiţit de beton, iar răgazul pentru stat în grădină, acolo unde ea mai există, e uzurpat de orele suplimentare la firmă, de internet şi televizor. Despre farmecul discret al siestei la umbra bolţii de viţă de vie, cu un pahar de socată proaspăt scoasă din beci, se mai aminteşte doar în basme…
Info plus:
Clădiri emblematice din Bucureşti
Palatul Regal – aflat pe actualul amplasament din 1837, a ajuns la forma de astăzi prin proiectul arh. Emil Nădejde, pus în operă între 1930-1937;
Clădirea Universităţii – 1857-1869, autor arh. Alexandru Orăscu, pentru corpul central şi 1914-1934 arh. Nicolae Ghika-Budeşti, pentru aripile noi;
Ateneul Român – 1886-1895, autor arh. Albert Galleron;
Palatul CEC – 1900, autor arh. Paul Gottereau;
Palatul Poştelor – 1894-1900, autor arh. Alexandru Săvulescu;
Palatul Bursei de Valori – 1906-1912, autor arh. Ştefan Burcuş;
Sediul Şcolii Superioare de Arhitectură – 1912-1927, autori arh. Grigore Cerkez, Iorgu Ciortan;
Palatul de Justiţie – 1890-1895, autori arh. Albert Ballu, Ion Mincu (interioare);
Clădirea Fundaţiei Universitare Carol I – 1891-1895, autor arh.Paul Gottereau;
Cercul Militar – 1910-1923, autori arh. Dimitrie Maimarolu, Victor Ştephănescu, Ernest Doneaud;
Palatul Adunării Deputaţilor – 1903-1907, autor arh. Dimitrie Maimarolu;
Sediul Băncii Naţionale a României – 1883-1900, autori arh. Cassien Bernard, Albert Galleron, asistaţi de Grigore Cerkez şi Constantin Băicoianu.
Carte de vizită:
Gabriela Tabacu
- Profesor uiversitar, doctor în arhitectură, şef de atelier la Catedra “Bazele proiectării” din Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” – Bucureşti, director al Dep. de Informare – Documentare al universităţii, membru fondator al Ordinului Arhitecţilor din România, membru fondator al Uniunii Femeilor Arhitecte din România, membru al Asociaţiei Designerilor de Interior, membru al Uniunii Arhitecţilor din România.
- Autoare a peste 50 de articole, eseuri, cronici, recenzii, traduceri de texte de arhitectură, a peste 20 de lucrări de cercetare, prezentate la sesiuni de comunicări ştiinţifice, colocvii, conferinţe naţionale şi internaţionale, realizatoare a numeroase proiecte – lucrări de arhitectură, restaurare, reabilitare, amenajare de locuinţe, spaţii comerciale, birouri, expoziţii, precum şi a unor proiecte de design de mobilier, obiecte de uz casnic, lucrări de grafică de carte, vestimentaţie etc.
- laureată a numeroase premii în domeniu.
sursa: www.gandul.info
Alte articole
Postat in Amenajari exterioare |